[Interviu] Andrei Țigănaș – „Nu există vorbitori naturali, există doar vorbitori lucrați”

Imaginează-ți că porți o discuție importantă. Ce simți? Te simți încrezător sau, mai degrabă, copleșit de emoții care te fac să îți stâlcești cuvintele? Dacă ai răspuns cu a doua variantă, faci parte din majoritatea oamenilor, cei care pot întâmpina probleme de vorbire.

Atunci când ai un defect de vorbire vizibil, rârâit sau sâsâit, spre exemplu, trebuie să te străduiești mai tare pentru a transmite informațiile corect celor cu care vorbești. În astfel de situații, este ideal să ai parte de o pregătire în ceea ce privește dicția, intonația și alte elemente ale vorbirii corecte.

Pentru că suntem preocupați de o dicție bună și o vorbire cât mai corectă, am stat de vorbă cu Andrei Țigănaș, trainer de dicție.

Andrei are în spate o experiență vastă în comunicarea verbală, având, de-a lungul carierei sale, joburi precum cel de om de radio și televiziune, trainer, profesor și așa mai departe. Recent, Andrei a pus la punct un program de training numit „Cum să vorbești bine”, prin care își propune să îi învețe pe cei care au nevoie să vorbească fără probleme de dicție sau retorică. Ascultă cum își prezintă proiectul pe site-ul său și descoperă mai multe informații despre acesta, în interviul de mai jos:

Ai trecut, de-a lungul carierei tale, prin mai multe ipostaze – de la om de radio și televiziune și până la trainer. Cum te-au ajutat acestea să îți dezvolți dicția?

Toate au avut în spate aceeași substanță activă, numită comunicare. În toate profesiile pe care le-am avut, în toate proiectele în care m-am implicat, responsabilitățile pe care mi le-am asumat, am fost nevoit într-o formă sau alta să comunic.

Trebuie să recunosc că am avut nevoie de mai mulți ani să-mi caut un pic drumul și sensul în viață. Mie nu mi-a fost foarte clar care e zona mea de talent, ce pot eu să fac bine, ce-mi face plăcere cu adevărat, motiv pentru care am fost nevoit să încerc.

Am schimbat multe joburi, proiecte și abia după vreo 10 ani de experiență, după ce m-am uitat în spate și am analizat tot parcursul meu profesional, mi-am dat seama că în tot ceea ce am făcut, indiferent că a fost radio, că a fost publicitate, că a fost catedră, cercetare, în toate am făcut partea asta de comunicare, public speaking. A trebuit să transmit informații, idei, emoții și mi-am dat seama că, de fapt, acolo e vocația mea.

Toate profesiile pe care le-am avut m-au ajutat să vorbesc mai bine pentru că eu cred că nu există vorbitor natural.

De fapt, expresia asta am învățat-o chiar recent la o prezentare, unde speakerul îl cita pe Lester Brown. El spunea așa „vorbitor natural? Hmm! Caută un chirurg natural”. Du-te la el să te opereze. Caută un chirurg care, by talent, are un bisturiu în mână și te taie în bucăți, îți ia apendicele. Nu a practicat niciodată, nu are studii, dar e un chirurg mai talentat. Ei, treaba asta funcționează și cu vorbirea. Mi-am dat seama că nu există vorbitori naturali, există doar vorbitori lucrați. Oameni care muncesc cu ei, cu vocea lor, cu dicția lor, cu prezența lor scenică. Sunt oameni care își lucrează toate pârghiile prin care comunică.

Prin urmare, da, toate experiențele pe care le-am acumulat până aici m-au ajutat să vorbesc mai bine. Totuși, mi-am dat seama că dacă țin doar pentru mine experiențele astea, atunci le consider experiențe inutile. În cel mai bun caz, experiențele mă vor ajuta pe mine să-i conving pe ceilalți, dar e prea puțin. Trebuie să dau mai departe.

Pentru mine, învățarea a fost un proces destul de greoi, cu foarte multă încercare și eroare. În radio, de exemplu, ca să îmi lucrez vocea, ca să îmi îmbunătățesc dicția, respirația, a trebuit să greșesc de foarte multe ori. Am fost nevoit să învăț din propriile mele greșeli și atunci am stat și m-am gândit: cum ar fi ca alții să învețe mai ușor ceea ce mie mi-a luat foarte mulți ani să învăț? Așa am început să pun cap la cap toate experiențele și să le împachetez un pic mai bine.

Cât de mult diferă modul în care îți porți cuvintele în funcție de jobul pe care îl ai?

Nu știu dacă diferă în funcție de job. Diferă în funcție de omul care se află la celălalt capăt al firului.

În definitiv, despre asta este comunicarea: să ne adaptăm mesajul în funcție de omul din fața noastră, în funcție de temperamentul lui, de vârsta lui, de pregătirea lui și așa mai departe.

De exemplu, atunci când vorbesc cu o persoană mai tânără, mai vioaie, încerc să-mi accelerez un pic ritmul, pentru că știu că un om tânăr are o altă viteză atunci când gândește. În schimb, atunci când vorbesc cu bunicul meu care are 86 de ani, vorbesc foarte rar și apăsat pentru că are un alt mod de a procesa informațiile.

Atunci, felul în care comunici diferă de la om la om. Jobul este un instrument. OMUL este cel care dictează cum ar trebui să comunici.

bookland

Sursa foto: Andrei Țigănaș

Ai pus la punct un program „de vorbit bine”. Povestește-ne puțin despre acest curs. 

Se numește „Cum să vorbești bine”. Acum, când lumea mă întreabă cu ce mă ocup, eu spun că țin un curs de dicție.

De ce? Pentru că „dicție” este un cuvânt la care lumea rezonează foarte ușor: „Ah, nu vorbesc bine, am nevoie de cursuri de dicție”. În realitate, cursul pe care îl țin se ocupă de tot ceea ce ține de comunicarea paraverbală. Și aici, intră:

– claritatea cu care pronunți cuvintele, deci dicție, într-adevăr;

– claritatea vocii, adică modelare vocală;

– controlul emoțiilor;

– respirație;

– ritm;

– volum;

– partea de interpretare;

Prin urmare, este un curs care te ajută să îți împachetezi cât mai bine mesajele, să comunici cât mai ok, cât mai convingător.

Există o cercetare celebră a lui Albert Mehrabian, un profesor iranian care spune că 38% din ceea ce noi comunicăm ține, practic, de cum ambalăm cuvântul. Cum este vocea noastră (măsurată, calibrată), cum sunt ritmul, intonația. Deci aproape 40%.

E păcat să ai un conținut valoros, o idee valoroasă, o informație faină sau o emoție bună pe care să nu o poți transmite pentru că nu ai ambalat-o ok. Așa am pornit un curs care li se adresează și comunicatorilor „one to many” – public speakerilor, trainerilor, profesorilor, coaches, și comunicatorilor „one on one”: oameni de vânzări sau manageri. Și în comunicarea 1 la 1 ai nevoie de voce, intonație, ca să transmiți autoritate și ca să-i convingi pe oamenii din jurul tău să acționeze într-un sens sau altul.

„Cum să vorbești bine”  este un curs care li se adresează celor care mănâncă o pâine pe baza felului în care vorbesc.

Cursul e un set de exerciții, metode practice și întâlniri 1 la 1 pe Skype. E un curs bazat pe foarte multă practică, pentru că eu nu prea vorbesc din cărți. Sigur, contează și teoria, însă doar până la un punct. Este, deci, un curs practic cu ajutorul căruia îl ajut pe fiecare cursant să scoată din el cea mai bună versiune. Îl ajut să comunice cât mai bine, cât mai convingător și, la final, atunci când vorbește să transmită și încredere și simpatie.  Vocea te ajută să fii autoritar cât este cazul, dar și cald, abordabil, simpatic. În final, dacă o persoană te sună să îți vândă ceva, tu vei cumpăra de la acea persoană pe baza a două criterii mari:

– încredere: „băi, reușește persoana asta să-mi transmită încredere? E sinceră cu mine?”

– simpatie: „îmi place omul ăsta sau nu îmi place?”

De foarte multe ori partea cu îmi place sau nu e o decizie pe baza vocii. O voce enervantă poate să îți instaleze un sentiment de respingere. Noi suntem auditivi în mare parte. Avem urechi destul de fine.

În cursul „Cum să vorbești bine” – îi ajut pe oameni să comunice cât mai ok, să fie cât mai convingători, pentru că vocea este punctul în care se întâlnesc emoțiile tale, caracterul, inclusiv starea ta de sănătate. Atât de multe lucruri poți măsura prin vocea unui om. Aș putea să îți dau o înregistrare de 10 secunde cu o voce străină și sunt convins că, după cele 10 secunde de ascultat, ai putea să îi faci un profil acestei persoane. Vocea trădează multe, e un turnesol.

Îți dai seama din vocea unui om dacă e sănătos sau nu dispus sau prost dispus, dacă are o stare psihică ok sau nu, dacă e inteligent sau nu prea. Îți poți da seama din timbru, din modul în care vorbește, doar din sunet, nu din cuvinte. Aș vrea ca oamenii să nu rateze oportunități  din cauza unor capcane atât de mici, care pot să le vină în cale. Cu vocea atragi, în primul rând, oameni de partea ta.  Și dacă atragi oameni, atragi resurse, oportunități și bani. Sunt studii cum că oamenii cu voci ok câștigă într-o viață, cel puțin cu 50% mai mult decât cei cu voci nelucrate. Totul ține de tehnică în final și de foarte, foarte mult exercițiu.

De unde a pornit ideea acestuia și ce implică el?

O idee care m-a motivat să pornesc cursul  a fost o convingere limitativă pe cafre o găsesc la mulți oameni.

Conform convingerii, vocea datul sorții. Adică dacă eu m-am născut rârâit, sâsâit sau am vocea subțire, asta este, nu mai pot să fac nimic să îmi modific vocea pentru că, e clar, am avut ghinion. Ei, nu-i așa. Vocea se poate îmbunătăți. Partea nativă cântărește foarte puțin în țesutul vocii.

Într-adevăr, e și un pic de talent atunci când vorbești, dar prea puțin. Timbrul este doar un ingredient, e doar o picătură. Dacă nu-ți lucrezi timbrul acela, vocea ta nu va fi ok. Prin urmare, un bun vorbitor are în spate peste 90% tehnică, muncă și exercițiu. Prin cursul pe care îl țin caut să îi ajut pe oameni să își lucreze cât mai bine vocea pentru că au numai și numai de câștigat dacă o fac.

AT

Sursa foto: Andrei Țigănaș

În afară de problemele evidente (rârâit, sâsâit), cum îți dai seama dacă ai o problemă de dicție?

Foarte mișto întrebarea ta, pentru că, uite, unul dintre primele lucruri pe care le fac cu cursanții este să îi ajut, să își dezvolte ei simțul critic. Concret, să fie ei capabili să se evalueze singuri. Ăsta este un motiv pentru care îi rog tot timpul să se înregistreze și să se asculte ca să-și facă ei propria lor analiză.  În momentul în care te obișnuiești cu vocea ta, ți-o asculți foarte des, poți să îți dai seama când rostești cuvinte greșit sau când le rostești bine.

Există un set de indicatori foarte preciși pe baza cărora îți măsori vocea. Unul este dicția, altul este modelarea, dacă vocea merge în cap sau dacă merge în abdomen; altul este calitatea respirației – se simte din felul în care vorbești dacă respirația ta vine din abdomen sau dacă ai o respirație grăbită de piept. Deci, sunt mai mulți indicatori: dicție, modelare, ritm, volum, intonație, rezonanță, respirație. În momentul în care devii conștient de toți indicatorii aceștia, reușești să te evaluezi mult mai bine.

Una dintre problemele de dicție pe care le găsesc în jurul meu este legată de accent. Cu toții avem accent provincial, indiferent de zona țării în care locuim. Aici, în vestul țării (n.r. Cluj-Napoca), avem accent ardelenesc. Dincolo de Carpați e foarte mult accent moldovenesc sau sudist. Toate accentele au particularitățile lor. Fiecare tip de accent se bazează pe pronunția greșită a anumitor sunete. Accentul ardelenesc, de exemplu, are la bază greșeli de pronunție a diftongului „oa” printre altele. Este un „oa” mai nerotunjit, mai plat, mai îmbinat. Și-atunci, dacă știi că acolo este problema, lucrezi punctul acela și deja ai făcut un pas foarte mare ca să îți corectezi accentul.

În SUA există cursuri de accent reduction pentru acei nativi americani care nu vor să aibă accent de South Carolina sau să vor sune ca în New York.

În România nu există astfel de cursuri. Ba da, există unul, dar aș fi prea lăudăros dacă aș vorbi despre el. Una dintre problemele cu care mă zbat alături de cursanți este neutralizarea accentului, pentru că dacă ești prea neaoș atunci când vorbești – prea ardelean, prea moldovean, prea bănățean, prea sudist – riști să nu transmiți suficient de multă credibilitate. Riști să fii perceput ca provincial și acesta poate fi un dezavantaj. Sunt soluții simple care pot să curețe accentul, atât doar că în spatele lor stă multă muncă și efort. E ca la body-building: trebuie să faci exerciții.

Cât de mult influențează accentul provincial modul în care transmiți ceea ce comunici?

Depinde de om și de context. Poate sunt unele situații în care e bine să vorbești pe graiul omului, dar dacă accentul e controlat. Dacă eu vreau să scot acum o glumă ardelenească să zic:„no bine, no, hai să-ți zâc una de la mine” e ok, e decizia mea. Am controlat asta. Grav este când nu mai poți să controlezi accentul, când te străduiești să o faci, dar nu poți.

Majoritatea celor care te ascultă nu sesizează conștient că ai o problemă de vorbire. Noi oamenii, în general, nu am fost educați din școală să măsurăm vocea unui om, să știm cum putem distinge rațional între o voce bună și o voce proastă. Simțim doar că avem o experiență neplăcută atunci când ascultăm un vorbitor nelucrat. E un fel de… „ceva nu-mi place la persoana asta, dar nu-mi dau seama ce”.

Interlocutorul e cel mai bun senzor de feedback atunci când vorbești – are întotdeauna dreptate. Dacă îi place de tine, are dreptate. Dacă nu-i place de tine, are dreptate.  El te evaluează corect chiar dacă nu are argumente prin care să spună: „uite, nu mi-a plăcut vocea ta pentru că: ai modelat-o greșit, intonația a fost ok, nu ai dicție, sari peste cuvinte, ai accent regional etc.” Nu are argumente să spună asta, el doar simte că ceva nu e ok și e destul.

Și-atunci să ne întoarcem la întrebarea ta legată de accent, cât de mult influențează el ceea ce transmiți. Aici răspunsul este depinde de context. S-ar putea ca accentul să stea în calea credibilității pe care o transmiți atunci când vorbești. Pur și simplu să nu transmiți suficientă încredere.

Când accentul provincial e prea puternic poți să transmiți că nu ești suficient de umblat, că nu ești deschis spre alte culturi. De exemplu, interlocutorul  poate să spună multe despre tine: că ai o comunitate de oameni destul de restrânsă, compusă din oameni care sunt la fel ca tine, cultural vorbind, dar nu ești prea trans-regional sau trans-frontalier. Asta se poate duce mai departe la „nu ești suficient de adaptabil”.

Iată până unde poate să ajungă mintea umană cu presupuneri. Noi avem un dar să facem scenarii și presupuneri, pornind de la lucruri aparent microscopice, mărunte: „Eh, vorbesc ardelenește, so what?”. Totuși,  contează.

cluj hub

Sursa foto: Andrei Țigănaș

Care sunt momentele în care ai nevoie de o dicție și de o retorică bună?

Cu toții avem un brand personal, asta este clar. Și brandul acela, ar fi bine să ni-l respectăm în orice împrejurare: și într-o conversație privată, acasă în familie, în spațiul public.

Ar trebui să vorbim bine, îngrijit, curat, în orice moment. Asta e valabil și la scris. Nu scrii ortografic doar atunci când trimiți un comunicat de presă. E bine să scrii corect, cu liniuțe și cu i-uri și dacă-i lași iubitului un post it în bucătărie „ți-am lăsat niște căpșuni în frigider”.

Nu vei spune „Ok, acolo nu pun cratimă și i-uri pentru că e un cadru privat”. Nu contează. Așa ar trebui să fie și cu vorbitul.

Din păcate, noi, totuși ne dedublăm. Și aici, mai cad și eu în capcana asta. Adică, într-un mediu cald, familial, ești tentat să nu vorbești la fel de îngrijit cum o faci în mediul public. Ăsta este un paradox, pentru că într-un mediu familial, intim, ești alături de persoanele pe care le iubești și pe care le respecți. Din respect pentru ele, ar fi bine să deschizi gura, să spui a-urile corect, să se audă, să rostești cuvântul până la capăt.

Prin urmare, ar fi de preferat să vorbești bine, îngrijit în orice împrejurare, pentru că în felul acesta te respecți pe tine.

Cum influențează un discurs pregătit în avans, sau o idee despre ceea ce urmează să spui, în felul în care reușești să comunici?

Este un „must” să pregătești orice speech, orice întâlnire. Mă întorc la citatul lui Brown, cel cu „vorbitor natural, du-te la un chirurg natural”.

Un vorbitor bun are nevoie de foarte multă pregătire în spate. Exact ăsta a fost resortul, motivul care m-a împins să gândesc acest curs: să creez un cadru în care oamenii să se pregătească să vorbească.

Deci, se simte diferența între un speech pregătit și unul nepregătit. Eu nu pregătesc oameni doar pentru public speaking, nu sunt un trainer de public speaking. Vorbitul în public e mult mai complex decât dicția și vocea. El înseamnă și body language și prezență scenică și felul în care îți organizezi conținutul și ideile. Eu lucrez doar o părticică mică, dar crucială în arta vorbirii.

Ca să îți răspund exact la întrebare, este FOARTE important să te duci pregătit în orice fel de discuție. Concret, nu contează doar să ai conținutul pregătit, ci și retorica, modul în care vei accentua cuvintele cheie. Să-ți faci o repetiție atunci când este o discuție cu miză, poate un interviu de angajare, nu strică să-ți repeți răspunsul la potențiale întrebări pe care le-ai putea primi. Deci, pregătirea este foarte, foarte importantă.

Care sunt cele mai frecvente probleme de dicție sau de vorbire pe care le întâlnim?

Păi, pe una am enumerat-o deja, accentul. Noi suntem foarte mult influențați de regiunea în care locuim. Cuvinte nerostite până la capăt: avem o lene să deschidem gura. Și fie o lene, fie o anumită jenă, care se trage încă din clasele 1-4.

Sunt foarte multe defecte de vorbire care își au originea în clasele 1-4. Sunt defecte care în anii de școală nu au fost învățate. Cântatul, de exemplu, este un defect pe care îl regăsesc la oameni adulți, serioși, și care se trage din acea perioadă.

Amintește-ți cum vorbeai când te scotea profesorul să spui lecția. Noi elevii aveam un cântat specific atunci când răspundeam. Profesorii ne-au inoculat genul ăsta de muzicalitate, pe care o aud astăzi la oameni extrem de serioși.

Așadar, defecte: dicție, accent, cuvinte nerostite până la capăt, vocale mâncate (asta strict pe parte de pronunție), voce de cap, voci foarte pițigăiate care se întorc în înălțimi foarte mari și creează o experiență audio foarte neplăcută.

În spatele tuturor problemelor mai există ceva ce orice vorbitor simte – emoția. Aceasta este una dintre cele mai comune probleme pe care le avem atunci când trebuie să comunicăm ceva cu miză, indiferent că facem public speaking sau că suntem într-o conversație unu la unu.

Emoția este firească, este normal să o ai. E un semn că exiști, însă e păcat să lași tracul să te controleze. Dacă ai o voce lucrată, o dicție bună, o intonație ok, o tehnică bună prin care să vorbești, îți transmiți încredere în primul rând ție. Îți crește self-esteem-ul atunci când ești în fața unui public sau a unei adunări importante. Dacă self-esteem-ul ăsta crește, automat emoția ta se diminuează, intră sub control.

Pot să am o prezentare de să tremure chiloții pe mine de frică, pentru că e un moment important. Totuși, dacă eu mă duc pe scenă și spun „Bună Ziua!” și o spun ferm și am o postură bună, emoția aia din mine, oricât e de mare, începe să se liniștească, pentru că emoția este rezultatul tehnicii, nu tehnica rezultatul emoției.

De exemplu, dacă eu încep să vorbesc ușor tremurat, îmi autoinduc o stare de emoție și intru într-un cerc vicios. Deci, emoția este, de la distanță, cea mai comună problemă pe care noi o avem. Din ea decurg celelalte: faptul că de teamă nu mai deschidem gura ca să rostim cuvintele până la capăt, că nu intonăm, că vorbim poate prea încet, sau că ne precipităm cuvintele ca să scăpăm de ele, pentru că nu ne place să vorbim, vrem să terminăm odată.

Una dintre schimbările pe care mă zbat să le fac cu cursanții este să le induc plăcerea de a vorbi. E o plăcere să le vorbești. În momentul în care te convingi de asta și simți asta, toți ceilalți indicatori tehnici care țin de voce încep să se îmbunătățească. Se îmbunătățește dicția, vocea începe să sune mai ok, ai altă forță și altă prestanță.

AT 2

Sursa foto: Andrei Țigănaș

Ai lansat un ebook gratuit în care explici cum să scapi de „ucigașii” dicției. De ce ai ales să numești aceste greșeli astfel?

Vreau să ajut oamenii să vorbească bine. Pentru mine e deja o chestiune care ține de misiune. E mai presus de proiect, de business. Eu vreau să aud în jurul meu oameni care vorbesc ok. Și atunci, nu mi-a fost deloc greu să pun într-un document cele mai comune greșeli de vorbire pe care le întâlnesc și să le împărtășesc tuturor celor care vor să fie conștienți de cum se măsoară o voce bună.

Am ales să-i numesc „ucigași” pentru că ei îți omoară, pur și simplu, unul dintre cele mai importante instrumente prin care tu îți comunici ideile, informația. Sunt niște piedici care stau în calea ta atunci când vrei să comunici bine. Știu că e un termen dur, recunosc, dar și problemele din spate sunt foarte dure și ar trebui să le luăm un pic în serios.

E-bookul cu ucigașii e un mod prin care trag un semnal de alarmă. Adică nu sunt doar niște mici defecte, sunt niște ucigași pe care, dacă-i alimentezi, se agravează.

O vorbire proastă are impact pe termen lung în sănătate. Dacă nu-ți modelezi vocea ok și pui presiune pe corzile vocale, laringe. Ajungi la bătrânețe să fii foarte răgușit, să nu mai poți vorbi ok. Și de-aici pot să apară probleme de sănătate.

Așa am tras semnalul: Fiți atenți, sunt niște ucigași aici, cu care trebuie să ne luptăm împreună!

În final, ce le transmiți cititorilor BunăDimineața.ro?

Vă transmit să lucrați cu voi înșivă.

Faptul că citiți publicația Bună Dimineața este un semn că sunteți oameni curioși, iar oamenii curioși sunt oamenii care învață, care se dezvoltă, care evoluează.

Iată de ce vă îndrum să lucrați cu voi să vă îmbunătățiți în fiecare zi.

Îmbunătățiți tot ceea ce ține de voi, încercați să fiți astăzi mai buni decât erați ieri și mâine mai buni decât sunteți astăzi.

Vocea, dicția, felul în care vorbești este una dintre pârghiile esențiale la care este bine să lucrați.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here