Cercetătorii de la NASA au realizat un nou studiu pe planeta Marte. Conform studiului dat publicității, în trecut, o cincime din suprafața planetei Marte era acoperită de apă. Oceanul străvechi era mai mare decât Oceanul Arctic. Conform acestor descoperiri, cercetătorii sunt de părere că existența apei pe suprafața planetei indică existența unor posibile forme de viață.
Planeta Marte a reprezentat dintotdeauna un domeniu important de interes pentru cercetătorii din domeniu. Analizând atmosfera și alte caracteristici ale planetei, cercetătorii de la NASA au realizat noi descoperiri. Potrivit acestora, în trecut, suprafața planetei Marte era acoperită de un ocean.
Epoca asociată cu această particularitate geomorfologică din trecutul planetei Marte corespunde unei perioade care a avut loc în urmă cu 4,3 milioane de ani. În acea perioadă, Marte era încă o planetă tânără. Mediul ei deosebit de umed conţinea pe atunci suficient de multă apă pentru a forma un ocean ce acoperea jumătate din emisfera nordică şi avea o adâncime medie de 137 de metri. Anumite zone puteau să depăşească adâncimea de 1,6 kilometri, potrivit estimările oamenilor de ştiinţă.
De atunci, planeta roşie şi-a schimbat complet înfăţişarea. De-a lungul timpului, 87% din apa ei s-a evaporat în spaţiu. Pentru a ajunge la o astfel de estimare, astronomii au căutat în atmosfera marţiană doi izotopi ai apei: forma familiară, H2O, şi forma „semi-grea”, prezentă în stare naturală sub forma HDO, cu un atom de deuteriu.
Analiza a fost realizată pe parcursul a şase ani – trei ani marţieni – prin combinarea datelor transmise de telescopul cu infraroşu Keck 2 operate de NASA, situat în Hawaii, cu datele recoltate de Very Large Telescope operat de Observatorul european austral (ESO) din Chile. În studiul lor, savanţii au măsurat raportul dintre HDO şi H2O, cu scopul de a deduce cantitatea de apă care s-a evaporat în spaţiu.
Într-adevăr, întrucât forma HDO este mai grea decât molecula clasică, ea are o tendinţă mai puţin pronunţată de a se pierde în spaţiu prin evaporare. În sens contrar, ea este mai uşor de captat în ciclul apei de pe Marte. Astfel, „cu cât planeta pierde mai multă apă, cu atât raportul dintre HDO şi H2O din apa rămasă este mai mare”, a explicat ESO într-un comunicat.
Cu titlu de comparaţie, Oceanul Atlantic acoperă în prezent 17% din suprafaţa Terrei. Această descoperire vine în sprijinul teoriei potrivit căreia Marte ar fi fost în trecutul ei un potenţial rezervor de viaţă, chiar dacă nicio dovadă tangibilă în acest sen nu a fost identificată până în prezent. „Dacă planeta Marte a pierdut într-adevăr acea cantitate de apă, este foarte probabil ca ea să fi rămas umedă, deci locuibilă, pentru o perioadă mai îndelungată decât se estimase anterior”, a declarat Michael Mumma, coautor al studiului.
Totuşi, Marte ar fi putut să fi avut o cantitate şi mai mare de apă, iar o parte din aceasta s-ar fi infiltrat sub scoarţă. Acesta este motivul pentru care cercetătorii de la NASA continuă să efectueze analize in situ, în căutarea unor eventuale surse de apă subterană pe planeta roşie.
