Predecesoarea Organizației Națiunilor Unite a purtat numele de Societatea sau Liga Națiunilor și a fost înființată imediat după Primul Război Mondial pentru asigura pacea și securitatea comună statelor membre. Eșecul acestei organizații s-a datorat în mare măsură, lipsei de mijloace coercitive(pedepse) pe care le putea aplica celor care încălcau prevederile semnate de state. Singurele pedepse erau cele de natură economică deoarece organizația nu dispunea de forțe armate. Proiectul Ligii Națiunilor a fost semnat pe 10 ianuarie 1920, iar aceasta a fost prima organizație internațională care avea ca scop promovarea păcii.
În 1945, aceasta este înlocuită cu Organizația Națiunilor Unite(O.N.U.), aceasta fiind rezultatul unei conferințe care a durat aproximativ 2 luni, așadar O.N.U. devine o organizație de sine stătătoare la data de 26 iunie 1945 atunci când este semnată Carta Organizației Națiunilor Unite de către 50 de țări. Spre deosebire de Liga Națiunilor, în cazul O.N.U., avem o forță militară internațională.
Aceasta Cartă prevede obligații și drepturile membrilor, modul de funcționare al organizației, dar și scopurile ei. Încă din articolul 1 putem vedea că obiectivele organizației sunt: menținerea păcii și securității naționale, creerea unor relații de prietenie între state respectând principiul egalității în drepturi ale popoarelor și dreptul lor la autodeterminare, realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și promovarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar O.N.U. să fie centrul pentru armonizarea eforturilor popoarelor în această direcție comună.
La data de 10 decembrie 1948, în cadrul Organizației Națiunilor Unite se lansează Declarația Universală a Drepturilor Omului care face referire la drepturile civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale ale oamenilor.
Limbile considerate oficiale în cadrul O.N.U sunt: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.
Din cuprinsul Cartei aflăm că principalele instituții ale O.N.U sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General. Consiliul de Tutelă și-a încheiat temporar activitatea începând cu anul 1994 după ce micul stat insular Palau și-a câștigat independența.
În cadrul Adunării Generale sunt prezenți toți membrii acestei entități internaționale. Cel mai important „departament” este Consiliul de Securitate din care fac parte 5 membri permanenți (China, Franța, SUA, Rusia și Marea Britanie) și încă 10 membri nepermanenți care sunt aleși pentru un mandat de 2 ani fără a putea fi realeși imediat.
O altă instituție importantă care funcționează sub umbrela acestei organizații internaționale este Curtea Internațională de Justiție situată la Haga, în Olanda.
Deși România și-a manifestat intenția de a face parte din O.N.U încă din 1946, abia din anul 1955, țara noastră a fost acceptată împreună cu alte 15 state. În prezent, în cadrul acestei organizații internaționale sunt membre nu mai puțin de 193 de state.
